Jurnal de bord

Câteva impresii, “la cald”, după o primă lună de când m-am trezit, pur și simplu, într-o nouă viață.

Zilele săptămânii se împart între orele petrecute la birou, într-o altă echipă în care pare că mă aflu dintotdeauna; între întâlniri cu prieteni dragi, timp petrecut cu familia și teme pentru acasă.

Trecerea timpului o resimțim mult mai acut în această perioadă. Soțul meu tocmai a atins pragul de 50 de ani. Marcăm această nouă etapă, cum altfel decât printr-o petrecere de proporții (=o reuniune împreună cu toți prietenii și colegii de activitate, într-o locație devenită deja “a noastră”, pentru o seară de povești, muzică și tort).

Desigur, ziua lui de naștere este într-o mare măsură, și a mea. Pentru că aniversările mele se întâmplă într-un mod foarte discret, potrivit mie, cu mult mai puțini prieteni alături, cu diverse activități, plimbări, cafea în parc… mai degrabă decât cu întâlniri într-un local anume.

Ziua lui este deci momentul în care îmi pot face și eu de cap… altfel… Mă preocup din timp de ținuta și coafura acelei zile. Mi se pregătesc și mie uneori mici cadouri. Încerc în fiecare an să mai strecor pe lista invitaților și câteva din prietenele care îmi sunt mai apropiate mie. Uneori, îmi reușește, iar această alăturare a diverselor persoane din medii diferite, pentru o zi, dă un farmec aparte sărbătorii noastre.

Astfel au arătat ultimele noastre zile. Am ales ca ele să se afle sub semnul bucuriei, chiar dacă gândul trecerii anilor, este și el prezent. Și pentru mine, pragul celor 40 de ani a fost depășit. Sufletește însă, mai este cale lungă până acolo.

Având aceste lucruri în minte, ne bucurăm de ultimele săptămâni de iarnă, de micile noastre proiecte, de liniștea serilor petrecute acasă, de pregătirea unei garderobe de primăvară (pentru mine).

… De repetiții. Reușesc să parcurg, serile, temele pe care le-am primit pentru următoarele ore de muzică. Adică: o parte de solfegiu, apoi: repetarea piesei pe care am început-o orele trecute, cu o mai mare concentrare pe felul în care pronunț vocalele, pe cuvintele care sunt mai accentuate sau părțile care vor trebui cântate mai tare. Ah, pe deasupra și în fața oglinzii…

Se apropie sfârșitul săptămânii. Aleg ca în ultimele 2 zile să lucrez la birou, să mă auto-motivez de fiecare dată purtând câte o rochiță cochetă și să îmi coordonez prezența și în funcție de cele câteva colege care îmi sunt mai apropiate. Ziua de vineri se sfârșește și ea; urc în autobuz și mă îndrept spre orele mele de muzică.

Pentru că am ajuns foarte devreme, aleg să fac o plimbare în parcul din apropiere; realizez târziu trecerea timpului și mă îndrept într-un suflet către locația mea. Aștept puțin în fața intrării până când prietena care este înaintea mea tocmai sfârșește orele de pian; sunt apoi întâmpinată. Toată această grabă mă face ca din nou să pornesc “cu stângul”, adică nelipsitele emoții sunt și ele acolo.

Verificăm temele pentru acasă, solfegiul pregătit. Deși am petrecut destul timp repetând-ul, fac greșeli, mă opresc, încă mă simt copleșită. Pe bună dreptate, având în vedere ceea ce va urma. Încercăm și note mai înalte; o ușoară nesiguranță, însă după ce mi se explică modul în care trebuie să le abordez (fără a mă strădui prea mult), totul devine mai firesc pentru voce.

Din nou, apoi, despre timpi (punctul meu slab), pauze, vocalize (cu rolul vădit de a mă face să dau drumul sunetului cât mai liber). Și, piesa pregătită. Care piesă, recunosc, la început nu m-a impresionat foarte tare. Un cântec despre… cuvinte. O piesă extrem de liniștită și delicată, potrivită cu timbrul meu vocal, însă… dintr-un motiv sau altul, a fost nevoie de timp ca să mă pot obișnui cu ea.

Astăzi e ziua greșelilor, nu reușesc să mă ridic la înălțimea așteptărilor… mele. O vom relua și data viitoare, fără acompaniament.

Între timp, o nouă piesă. Pentru că eu nu doresc să fac o propunere, alegerea este făcută de profesor: surpriză, este o piesă foarte cunoscută mie, care a fost cântată la nunta noastră de către 2 prietene… în urmă cu 10 ani. Expresia de bucurie nu trece neobservată. De altfel, interpretarea îmi este la îndemână, cunosc versurile și le simt.

Intervin însă și noile cerințe: să o interpretez cât mai exagerat, cu cât mai mult patos, cât mai tare posibil, cât mai puțin suav… adică exact așa cum îmi imaginez că nu ar trebui interpretată. Versiunea mea, chiar dacă mult mai așezată decât mi se cere, nu sună atât de rău. Urmează aproape o oră în acest fel. Este atât de neobișnuit pentru mine, eforturile atât de mari… încerc cumva să interpretez și în acest mod, să las deoparte controlul și să dau cu totul de pământ… desigur că nu îmi este la îndemână. Apar momente în care pur și simplu mă blochez. Și totuși, atunci când sunt rugată de fiecare dată să spun dacă orice mă deranjează… răspund că este în regulă, pot încerca să cânt și altfel… pentru o schimbare.

Următoarea piesă, puțin mai rebelă, îmi dă și mai mari bătăi de cap, însă la fel… am posibilitatea să o refuz. Aleg să continui să o învăț și pe aceasta. Astăzi însă, nu mă simt compatibilă cu mesajul ei.

Închei această oră de muzică fără să fi reușit să mă dezlănțui cu adevărat, ci mai degrabă nedumerită. Emoțiile, deși mari, și-au făcut prea puțin loc spre suprafață. Nu știu ce să cred.

În minte îmi răsună versul cu care astăzi rezonez cel mai puțin: “Trouble is my middle name”…