Viața e un dar

Vineri. Cea mai frumoasă zi a săptămânii. Deșteptarea are loc la primele ore ale dimineții, pentru a nu rata nimic din farmecul acestei zile. Petrec puțin timp în fața oglinzii, admirându-mi, de una singură, noua coafură; mă îndrept apoi spre stația de autobuz și, mai apoi, spre birou.

Acolo, sunt întâmpinată de întuneric și de câțiva colegi care au ajuns înaintea mea. Schimbăm câteva cuvinte, ne instalăm fiecare, cu tot cu cabluri, la câte un birou liber (de fiecare dată, altul – așa arată epoca „shared-desk”), apoi coborâm la cantină, pentru cafeaua de dimineață. În această companie există această tradiție a echipelor care îmi este cea mai dragă; odată cu schimbarea departamentului, sunt mulțumită să constat că și aici voi avea parte de ea. Petrecem 30 de minute degustând licoarea magică și împărtășindu-ne mici bucurii sau griji ale momentului. Activitatea zilnică poate, acum, începe!

Orele trec, cu calm. Este o zi senină. Are loc o mini-ședință de echipă la care luăm parte doar cele 4 colege care suntem responsabile cu o anumită activitate. Vom prelua, pe rând, o atribuție nouă: pregătirea unei prezentări lunare conținând date prelucrate din rapoartele interne. Fiecare își împărtășește părerea legată de acest lucru: Colega nr. 1, atât de dragă mie, cu un zâmbet larg: „Excel și PowerPoint, grafice, da... sunt foarte încântată, mie îmi plac foarte mult!” / Colega-nouă nr. 2, un pic mai întunecată și aflată într-un mic război secret cu toate acestea (Eu): „Hmm, eu sunt mai încântată de partea de comentarii. Puneți-mă mai degrabă să încropesc un text despre aceste date și am să mă simt ca peștele în apă” / Colega-nouă nr. 3, cu seriozitate: „Numai să facem pentru început împreună, așa o să ne dăm seama ce și cum...” / Colega-veche nr. 4, coordonatoarea micului proiect: „Desigur!”...
Încheiem cu o ședință mai atipică la care participă întreaga echipă. Ședință inițiată de către una dintre colege, în care echipa este cea care adresează întrebări managerului direct. Există și o ordine de zi, minuta discuției este redactată în timp real și colegii reușesc să detalieze dificultățile cu care se confruntă cu privire la subiectele discutate. „Ask your manager”. Încă o dată, sunt impresionată. Și recunoscătoare că mă aflu aici.

Astfel se încheie o săptămână presărată cu atât de multe lucruri. Învățare, adaptare, entuziasm, mici descurajări, o mică viroză, oboseală, muzică și... teme pentru acasă.
Am ales să marchez sfârșitul fiecărei săptămâni printr-o oră de muzică. Cursuri începute recent, concomitent cu schimbarea locului de muncă. Pentru că niciun moment nu e mai potrivit decât... acum.
Urc în autobuzul care mă va lăsa în localitate. Pe drum avem parte și de un mic accident, din fericire fără daune majore. Pentru că folosesc o altă rută decât cea obișnuită, ratez stația la care trebuia să cobor, dar nu contează... este atât de devreme încă. O scurtă plimbare, un popas în parc, o verificare a e-mailului personal (ceea ce îmi produce o mică iritare), inevitabila concluzie: internetul dăunează grav bunei dispoziții.

Aproape de ora 16, ajung în fața locației cursului, trimit un mesaj profesorului și aștept. Pare că aici se desfășoară și alte activități, pentru că tot acum, câteva grupuri de copii se îndreaptă spre ieșire, unde sunt așteptați de părinți. Este o forfotă care mă încarcă și pe mine cu energie. Urc; pe scări mă întâlnesc cu prietena care mi-a recomandat acest profesor; schimbăm rapid câteva cuvinte, pline de voie bună.

Sala de curs: O încăpere cu 2 scaune, un pian, un birou pe care se află manuale de muzică (și a cărui margine, data trecută, am reușit să o dezasamblez printr-un gest stângaci); un cuier pe care tot data trecută nu am putut să nu îl răstorn. Sper că obiectele de mobilier din încăpere vor reuși să îmi supraviețuiască, totuși, astăzi.
Pentru că timpul acesta aduce multă bucurie dar și emoții, uneori greu de gestionat. Este o provocare cu care nu sunt obișnuită, aceea de a cânta în fața unei alte persoane. Imperfecțiunea se face și ea simțită la fiecare pas iar momentele în care mă aflu într-o postură mai ridicolă, apar și ele. Cum ar fi, de exemplu, aceste exerciții de încălzire pe care trebuie să le fac acum: vocalizele pe sunetele „Miau, Miau, Miau, Miau”, acompaniată de pian. Pentru a nu începe să râd din nou, întreb care este motivul din spatele acestei cerințe; mi se arată că astfel voi reuși să dau mai tare drumul sunetului (deoarece, cunoaștem deja, aici este loc de îmbunătățire).

Buna dispoziție a crescut din primele momente. Verificăm și corectăm tema de casă: cele 3 piese pentru care a trebuit să repet partea de solfegiu. Am exersat de multe ori aceste cântece, (și) pentru a nu mă face de rușine, ghidându-mă și de înregistrările la pian care mi-au fost făcute pentru fiecare din acestea.
Încep să cânt; pentru început cu acompaniament de pian pentru întreaga piesă. Am depistat o notă diferită față de partitură, într-una din înregistrările pentru acasă – bucurie, așa este. „Nice!” Repet, apoi, cu acompaniament pe prima notă din măsură, doar. „Foarte bine!” + bucurie, din nou, de ambele părți. Reluăm apoi... mai bine spus reiau aproape singură. Mi se dă tonul, doar. „Nice” nr. 3... se simte că am lucrat acasă și că sunt încrezătoare cu notele muzicale. Zâmbesc din toată inima, dacă aș putea m-aș transforma cu totul într-un zâmbet... este același zâmbet al colegei mele din această dimineață, în timpul discuției despre Excel și PowerPoint.
Constat, în glumă: primul meu solfegiu este o piesă numită „Ciufulici”. Cu acesta mă voi lăuda, peste ani și ani, atunci când voi depăna amintirile acestui început.

Urmează și alte concepte de teorie: crescendo/diminuendo, accente, pauză... și alte vocalize.

Repetăm și piesa pe care învăț să o interpretez (aleasă de către profesor, o piesă foarte liniștită și delicată în limba engleză – Maria Tănase, propunerea mea, nu s-a bucurat în cele din urmă de prea multă susținere). Sunt oprită pentru aproape fiecare vers, sunt corectată, trebuie să fiu atentă la felul în care deschid gura pentru vocalele A și O, la postura corpului, îmbunătățim și partea de volum...
Timpul este scurt.
Părăsesc sala de curs încărcată de o stare de bine. Nu mă descurc atât de rău pe partea muzicală. Sunt doar începătoare.

Mă îndrept într-o plimbare către o cafenea din centru, mângâiată de ultimele raze de soare ale zilei. Acolo, savurez o cană de ceai și o felie de cozonac. Sunt singură la masă, privesc în jur, mă las în voia gândurilor... și... repede, la cald, notez toate aceste rânduri, chiar în caietul meu de muzică.
Începutul acestui an este atât de minunat.
După atât de mult timp, lucrurile sunt așezate, sunt la locul lor. Sunt liniștită și împăcată.
Viața e un dar.